Peste un milion de locuitori ai Berlinului au votat ca mega-proprietarii imobiliari să fie expropriați, iar locuințele din portofoliul lor să fie naționalizate, în cadrul referendumului din 26 septembrie 2021, rezultat în urma multor ani de organizare politică pentru dreptul la locuire și la oraș.
Cu ce putem rămâne după acest referendum și ce înseamnă pentru contextul locuirii din țări est-europene precum România, Serbia și Ungaria? Ce e posibil și ce e diferit? S-a discutat la masa rotundă organizată de Eastern European Left Media Outlet (ELMO)
Despre cum s-a ajuns la referendum, modul de organizare, ce înseamnă rezultatul și care sunt pașii următori au povestit Anisia Petcu și Andrei Belibou, parte din mișcarea ”Să expropriem Deutsche Wohnen & Co.” (germana: Deutsche Wohnen & Co. enteignen), Ana Vilenica, cercetătoare postdoctorală la Politecnico di Torino (DIST), Zsuzsi Pósfai, cercetătoare la departamentul de geografie al Trinity College Dublin și în cadrul Centrului Periferia din Budapesta, Mișa Dumitriu, membru FCDL, doctorand al Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Studii Europene. Discuția a fost moderată de Mary Taylor, membră a colectivei ELMO și directoarea adjunctă a Center for Place, Culture, and Politics din cadrul centrului post-universitar al City University of New York.
Anisia Petcu: 85% din locuitorii Berlinului sunt chiriași, deci din start vorbim de o problemă care afectează o mulțime de oameni. Pentru mișcarea noastră, a însemnat că aveam un număr mare de oameni pe care îi puteam mobiliza și cu care puteam vorbi, fiind direct afectați de rezultatele referendumului.
În Berlin există o istorie a locuirii accesibile, dar lucrurile au început să se schimbe acum aproximativ 15-20 de ani, când tendința de financializare a locuințelor a ajuns și aici. Investitorii străini au început să cumpere multe proprietăți în oraș. Cumpărau mai ales locuințele deținute de stat, deci locuințele publice se privatizau. Deutsche Wohnen, cea mai mare corporație imobiliară din oraș, a preluat 60.000 de locuințe publice la prețuri de doar 7.500 euro pe apartament, după ce Senatul social-democrat al Berlinului a vândut compania de stat care le gestiona.
Apoi, e important de știut că există și o istorie puternică a organizării în oraș, iar mișcarea noastră s-a trasat în mare parte de aici și din cunoștințele și expertiza celor care se organizau deja de multă vreme. Mulți dintre acești oameni au fost afectați direct de achizițiile realizate de Deutsche Wohnen și alte mari corporații imobiliare, deoarece au fost chiriași în locuințe sociale, iar apoi s-au confruntat brusc cu situația de a fi chiriași la proprietari privați, în condiții complet diferite. Există, de asemenea, un aspect al discriminării rasiale și etnice aici, așa că aceste grupuri nu numai că erau într-o poziție dificilă pentru că erau chiriași, dar se confruntau și cu alte tipuri de discriminare. Așa că au început să se organizeze în jurul acestei probleme a locuirii.
În 2011 a pornit o mișcare mare, Kotti & Co, care a început să coopteze oameni din cartierul lor, să creeze rețele cu chiriași din alte proprietăți ale Deutsche Wohnen și să se organizeze. În 2018, au văzut că există potențial de a duce această luptă pe cale juridică, așa că a fost lansată oficial campania ”Să expropriem Deutsche Wohnen & Co.” în luna aprilie a acelui an.
Există două articole în Constituția Germaniei, articolele 14 și 15, care prevăd că ”proprietatea presupune obligații”, iar ”utilizarea acesteia servește totodată binelui public”. În caz contrar „Terenul, resursele naturale și mijloacele de producție pot fi transferate în proprietatea publică sau în alte forme de întreprindere publică, în scopul naționalizării”. Campania noastră a susținut că articolele se aplică și locuințelor, acest lucru fiind confirmat de mai mulți experți juridici și astfel am ajuns la referendum.
Pentru că problema chiriilor se agrava în Berlin, a existat o încercare de a plafona chiriile. Senatul Berlinului a adoptat o lege prin care se interzicea creșterea chiriilor în următorii cinci ani. O veste bună pentru chiriași, însă legea a fost atacată în instanță, iar plafonarea s-a anulat. Asta a avut consecințe dezastruoase pentru chiriași, nevoiți să restituie toți banii pe care nu i-au plătit în cele câteva luni în care legea a fost în vigoare. În acel punct, campania ”Să expropriem Deutsche Wohnen & Co.” deja a atras multă atenție și ajunsese o mișcare destul de mare. Cred că acest episod a fost un impuls, a arătat că nu poți spera că politicienii vor realiza ceva în locul tău, ci trebuie să iei lucrurile în propriile mâini și să faci pași și mai radicali pentru a te asigura că locuirea este accesibilă pentru toată lumea. Asta i-a împins pe mulți să se alăture campaniei noastre, să ne acorde sprijinul și, în cele din urmă, votul lor în cadrul referendumului, deci așa am câștigat.
Andrei Belibou: Cererea specifică a referendumului a fost de a expropria și naționaliza toate apartamentele deținute de corporațiile imobiliare cu peste 3000 de apartamente în Berlin. Asta înseamnă peste 240.000 de apartamente sau 11% din toate locuințele din Berlin.
Campania în sine s-a desfășurat în trei etape. Două etape de strângere de semnături, dintre care în a doua etapă am strâns un număr record de semnături în ceea ce privește referendumurile din Berlin. Apoi a urmat campania electorală care a precedat referendumul câștigat.
Referendumul și campania au fost încă de la început o inițiativă pornită de locuitorii orașului, care s-a bazat pe toată organizarea anterioară menționată de Anisia, pe muncă voluntară și donații, totul fiind de la firul ierbii și foarte descentralizat. E greu de zis câți oameni au fost implicați de fapt, dar un număr pe care îl pot da este de aproximativ 2000 de oameni activi în același timp, în tot orașul, la apogeul campaniei. Oameni activi înseamnă diferite lucruri, niveluri diferite de angajament, totul a fost orizontal. Există un cerc de coordonare care are o imagine de ansamblu asupra campaniei, iar unele decizii sunt luate oarecum la nivel central, cum ar fi cele care țin de comunicare și materiale. Dar majoritatea activităților de pe teren au fost organizate la nivel local, în mod descentralizat.
Există două structuri organizaționale care se suprapun, una dintre ele fiind Kiezteams (echipele Kiez). Kiez este cuvântul german pentru cartier. Fiecare Kiez a avut o echipă organizată la nivel local, de jos în sus, iar acea echipă a organizat majoritatea activităților politice, de informare și mobilizare – strângerea semnăturilor, împărțirea pliantelor, inițierea contactului direct cu oamenii, evenimente, toate acestea au avut loc prin intermediul organizațiilor din cartier. Cealaltă structură este AG-ul (Arbeitsgruppe, grupul de lucru), care se ocupă de teme sau activități specifice – strângerea semnăturilor are propriul AG, acțiunile culturale și artistice au propriul AG. Există și un AG pentru persoanele cu trecut migrațional, fără drept de vot, din care facem parte eu și Anisia.
E important de știut că referendumul nu are caracter obligatoriu, deci nu a fost un referendum cu valoare juridică, ci un referendum politic. Asta înseamnă că Senatul Berlinului nu e obligat să adopte legea. Însă pe parcursul campaniei am avut sprijin politic, în special din partea unui partid important, Die Linke. Ne-au ajutat să adunăm semnături și au promovat foarte mult campania în mod explicit în cadrul propriei campanii electorale.
De asemenea, am avut sprijin la firul ierbii din partea a două partide mari cu înclinații de stânga, Die Grünen și Partidul Social Democrat. Asta înseamnă că, deși linia oficială de partid era de a nu susține referendumul (social-democrații au numit exproprierea ”o linie roșie”), am avut mulți membri ai acestor partide care și-au exprimat public sprijinul și ne-au ajutat chiar să strângem semnături. După referendum, acest lucru s-a manifestat și mai puternic, pentru că două asociații locale ale Partidului Social Democrat berlinez, care cel mai probabil va avea un rol important în coaliția viitoare din Berlin, au votat împotriva liniei oficiale de partid, în favoarea acțiunii imediate pentru implementarea referendumului.
Anisia Petcu: Asta ne aduce în punctul în care suntem acum și deschide discuția despre ce urmează mai departe. E un punct foarte interesant, pentru că am câștigat acest referendum și acum trebuie să îl și facem să se întâmple. Va fi încă o luptă foarte lungă, cu siguranță nu s-a terminat. Momentan activăm pe două fronturi, în timp ce organizăm și stabilim strategii. După cum a spus Andrei, partidele politice care sunt împotriva noastră nu pot spune ”Nu, nu facem asta!” pentru că există un număr atât de mare de oameni care au votat. Totuși discută cu noi în termeni de ”Hai să vedem DACĂ se poate”, ”Hai să mai vorbim despre asta”, în timp ce noi știm că avem atât de mulți oameni care sunt experți și ne-au dat deja undă verde. Faptul că acest referendum a putut avea loc înseamnă că este legal, altfel nu ar fi fost permis, deci nu este vorba despre DACĂ, ci este o chestiune de CÂND și CUM și în ce circumstanțe. Ceea ce încercăm să facem este exact asta: Nu ne luați cu „haideți să vedem dacă este posibil”, ci trebuie să începem să vorbim despre cum vom face lucrurile să se întâmple.
Facem asta momentan pe două fronturi. În primul rând, încercăm să ne extindem raza de acțiune la firul ierbii. Legat de ce spunea Andrei, încercăm foarte mult să organizăm oamenii din cartierele mici, din clădiri și să împuternicim membrii campaniei să aducă în continuare oameni noi, să creeze noi legături și să pună presiune. Acțiunea locală este importantă, pentru că dacă locuiești într-un cartier, dacă locuiești într-o clădire, știi exact ce probleme au acei oameni acolo, știi să vorbești cu ei.
În al doilea rând, încercăm să creăm mai multă vizibilitate și să fim prezenți oriunde încearcă politicienii să facă ceva. Se discută mult despre viitoarea coaliție și suntem mereu prezenți, un fel de ghimpe în coastele tuturor, le amintim mereu că „hei, am avut mai multe voturi decât oricare dintre voi, deci ce ar fi să faceți asta”. Ne asigurăm că nu ne pot ignora, că nu uită de noi.
Photobomb cu steagul mișcării ”Să expropriem Deutsche Wohnen & Co.”
Mary Taylor: Ar putea referendumul din Berlin să fi un precedent pentru țări est-europene? Ce vi se pare posibil și ce e diferit în fiecare context local?
Ana Vilenica: Contextul local în Serbia este foarte diferit. Prima informație a fost că Berlin este orașul chiriașilor. Serbia este țara proprietarilor de locuințe. Acest proces de privatizare s-a realizat diferit, de către stat în anii ‘90, pentru că a existat un program, Dreptul de cumparare, pentru chiriași, asemănător cu ce a fost în alte țări est-europene. Chiriașii din Serbia au avut dreptul să cumpere apartamentele în care locuiau la prețuri foarte mici. Asta înseamnă că în Serbia erau foarte mulți oameni care erau proprietari nu foarte bogați. Am avut un fel de ajutor social pentru a deveni proprietari de locuință, un ajutor individual. Deci acești oameni depind de deținerea propriei locuințe. Asta este complet diferit. Financializarea locuirii, proces general de financializare care a avut loc mai târziu, după anii 2000, a fost și el destul de diferit de cel care a avut loc în Berlin.
Deci financializarea a fost introdusă prin intrarea băncilor străine pe piețele locale și prin acele credite foarte prădătoare, în special acelea într-o monedă străină. Pentru că oamenii nu aveau o experiență anterioară a împrumuturilor în piața capitalistă, au ajuns în situații foarte riscante.
Ca să ajung la sectorul imobiliar: procentul de oameni care închiriază este stabil, între 17 și 19%, dar nu avem date exacte despre piața imobiliară, e un fel de piață gri, oamenii tind să închirieze informal și asta este, de asemenea, un fel de mecanism de supraviețuire pe care ei îl folosesc, exista un fel de solidaritate în situația asta. Acest lucru se schimbă, pentru că acum avem din ce în ce mai multe închirieri pe termen scurt, care au apărut după 2014 pe piața locală, care schimba drastic situația, închirieri pe o zi. Asta duce la gentrificare, mulți oameni sunt împinși în afara zonelor centrale ale orașului.
Financializarea are, în acest moment, multe variante și specificități care au de-a face cu boom-ul imobiliarelor, al investitorilor, al urbanismului, dar și cu ceva ce cercetătorii și media au tot speculat – Serbia devine centrul spălării de bani prin imobiliare. Datele care arată că peste 80% din locuințe au fost cumparate cu numerar și doar vreo 20% cu credite, precum și creșterea prețurilor, sunt indicii că asta s-ar putea să se întâmple. Pentru că spălarea de bani e un proces specific care este, în același timp, și transnațional, mă gândeam să propun să ne uităm la acest aspect al problemei.
Chestia e că atunci când stânga se lupta cu liberalii în timpul tranziției, problema corupției a fost acaparată de liberali, iar stânga nu prea vrea să se atingă de subiectul corupției. Dar cred că există spațiu și pentru stânga să acționeze, pentru că am dovedit că această corupție este parte din dezvoltarea structurală a capitalismului, nu e ceva ce va rezolva în mod magic orice se întâmplă.
Există cazuri recente, ca cel al lui Siniša Mali, ministrul de finanțe din Serbia, care a cumpărat 24 de apartamente în Bulgaria cu bani ilegali și companii din paradisuri fiscale. Asta se întâmpla în Bulgaria, dar în media se vorbea și despre oameni din Muntenegru care spălau bani cumpărând proprietăți imobiliare în Belgrad și în alte părți ale lumii. Și mă gândeam că aici este potențial de a face ceva ca în Berlin, unde ați cerut exproprierea și socializarea acestor proprietăți. Aici există un potențial pentru Europa de Est, ca acești bani care au fost furați de la noi să fie recuperați de oamenii care chiar au nevoie de locuințe.
Zsuzsi Pósfai: Principala diferență e structura proprietății. Nu numai că aceste piețe sunt dominate de proprietarii de locuințe, dar și faptul că nu avem niciun proprietar instituțional, actori instituționali care să dețină locuințe. Și genul acesta de acțiune e posibil doar împotriva lor, întreaga voastră campanie a început așa, împotriva marilor companii.
Voiam să adaug o idee legat de asta, pentru că de multe ori identificăm lipsa acestor proprietari instituționali ca o problemă. Văzând această campanie din Berlin și cunoscând procesele care au loc pe piețele imobiliare ale multor țări din Europa de Vest, aici, pe piața noastră, cred că este mai degrabă o barieră în fața dezvoltării locuințelor mai accesibile faptul că nu avem proprietari mari, care pot financializa ușor locuirea, așa că mă întreb care ar fi un echilibru bun în situația asta.
În ceea ce privește metodologia și tacticile, cu siguranță putem învăța din această campanie. Cred că în mișcările municipaliste, care devin din ce în ce mai puternice în multe orașe est-europene, vedem, poate, cel mai mult această organizare foarte sistematică, cu acțiuni din ușă în ușă și asta e, de asemenea, ceva ce ar fi benefic și în mișcarea pentru locuire.
Mișa Dumitriu: Est-europenii au experiențe similare în ce privește proprietatea. Serbia e atât de asemănătoare încât aș putea spune că e și cazul României. Și desigur, avem și noi cazul unui politician de rang înalt care are multe case, e chiar președintele. Putem spune că a ajutat la consolidarea pieței imobiliare locale.
Cazul Berlinului este foarte important pentru că grupurile implicate au reușit să acceseze interfața autorităților locale. E un mesaj încurajator că Berlin a oferit ceva oamenilor afectați de creșterea constantă a chiriilor. Dar sunt și alți factori de luat în considerare în procesele și situațiile locale.
Pentru început, în România proprietatea este foarte fragmentată. După 1990, am trecut printr-o privatizare și retrocedare națională a locuintelor. Acum avem 96% din locuințe deținute privat. Este de discutat și cum este prezentat acest procentaj în media, deoarece media mainstream vorbește despre 96% din populație ca deținătoare de proprietate, ceea ce e o minciuna. Totuși, o mare parte din proprietarii acestor locuințe trăiesc în supraaglomerare și cu un venit sub cel mediu. Statul abia dacă deține 2% din stocul de locuințe, deși cererea de locuințe sociale publice depășește mult stocul actual.
În al doilea rând, principala formă de asociere este asociația proprietarilor, o formă juridică prin care proprietarii plătesc utilitățile comune sau prin care pot ataca pe cale legală alți proprietari care au restanțe la utilități sau prin care sa acceseze fonduri, de obicei publice, pentru reabilitare.
În al treilea rand, proprietatea locuinței e văzut ca ceva pozitiv, ceea ce într-un fel e legitim, pentru ca nu trebuie sa plătești chirie, dar discursul predominant o portretizeaza ca o povara, ceea ce, din nou, in unele cazuri poate fi. Dar asta este și o analiza geografică care depășește scopul discuției de azi.
În al patrulea rând, grupul proprietarilor, deși citând sursele oficiale avem o piață a chiriilor foarte mică, e compus din proprietari care trăiesc din închiriere, din proprietari care își acoperă un credit pentru a doua locuință, din investitori, din speculatori. Cei care au credite în valută au organizat prin 2015, cand francul elvețian a atins un vârf, un protest împotriva băncilor și a clauzelor abuzive, dar nu au adoptat un discurs mai structural. Multe dintre cererile lor au fost soluționate individual.
În concluzie, nu avem date clare despre câte locuințe sunt închiriate. Nu există o companie privată mare care deține și închiriază apartamente încă. Orașele mari trec printr-o extindere și dezvoltare rapidă și intensă, finanțată de bănci, de dezvoltatori imobiliari și susținută de stat. Dar este tot o dezvoltare haotică și doar în ultimii câțiva ani am început sa auzim de fonduri de investiții imobiliare.
Totuși, unele dintre aceste dezvoltări tind sa producă gentrificare care se vede cel mai mult în creșterea prețurilor, și care, la rândul ei, duce la dezvoltarea teritoriilor suburbane. Suburbanizarea are specificitățile ei, dar este sigur să spunem că e foarte speculativa, în mare parte deținută privat de indivizi, și are o foarte proastă infrastructură. E probabil că și aici se vor forma grupuri de acțiune ca să adreseze doar probleme de infrastructură.
Ce am observat noi este că deși avem un grad scăzut de îndatorare la credite, alte feluri de datorii pentru locuire, ca restanțele la utilități, sunt mai întâlnite și mai puțin luate în calcul ca atare. În 2012, 31% din populatia tarii avea restanțe la utilitati.
Datorită diversității proprietarilor și a poziției lor sociale, tindem sa avem o financializare mai puțin pronunțată , dar din cauza ei avem o comodificare mult mai agresivă.
Mary Taylor: Deși financializarea e prezentă în toate aceste cazuri, ia diferite forme. Deci o formă de financializare este, desigur, concentrarea marilor proprietari, dar ea afectează sub altă formă ecologia locuirii, prin diferite tipuri de relații de îndatorare, atât a chiriașilor, cat și a proprietarilor, și prin decizia lor de a închiria sau de a-și folosi proprietatea ca o activă.
Ana Vilenica: În contextul local, problema este această fragmentare și absența unei instituții la care să te adresezi. Dacă te uiți la legislația pe locuire, acum există o lege pentru ajutor pentru locuire, dar aceasta nu reglementează piața. Legea ajutorului pentru locuire are 2 aspecte – pe de-o parte aceasta ajuta familii din clasa mijlocie să-și cumpere locuință la prețul de pe piața, și pe de altă parte aceasta oferă locuințe sociale pentru oamenii foarte săraci care nu au cum să-și găsească locuință. Dar asta nu se întâmplă, iar în Serbia locuințele sociale reprezintă doar 1% și acest lucru e ridicol. Și multe generații trăiesc într-un singur apartament, este o supraaglomerare progresivă, si exista locuire informală care este invizibilă, cum ar fi oamenii care ocupă imobile goale, care ocupă terenuri și își construiesc barăcile și așezările lor. Deci asta se întâmplă pentru a absorbi aceste probleme, aceasta disproporționalitate.
Pe de-o parte și explozia imobiliarelor și locuințe foarte scumpe sunt construite pentru investiție și rămân goale și pe de altă parte oamenii nu au cum să cumpere….
Când vorbim despre lupta globală și lupta la la nivel european, Uniunea Europeană plutește în aer. Pentru Serbia, UE a fost întotdeauna un mecanism care produce periferia externă și majoritatea proiectelor de locuințe sociale care sunt construite din fonduri europene, fonduri pentru aderarea la UE, sunt construite pentru că EU nu vrea ca oamenii săraci să migreze către țările ‘cool’. Și din cauza asta se asigură că există niște locuințe, care de obicei sunt de proastă calitate, pentru ca oamenii să stea în Serbia.
Dacă văd potențial pentru lupta transnațională? Sigur, de exemplu în Coaliția Europeană am tot învățat unii de la alții. Un lucru important din campania din Berlin nu e că au reușit să găsească o instituție căreia să i se adreseze, ci, de fapt, organizarea de la firul ierbii care se întâmpla de ani de zile, faptul că aveau această structură, faptul că au contribuit de mulți ani la construirea puterii chiriașilor în cartiere și asta e ceva ce putem să învățăm unii de la alții. Fără asta nu putem să facem prea mult. Este ceea ce ne arată această campanie. Trebuie să ne dăm seama cum să o facem la o scară mai mare, dar constituirea puterii chiriașilor pe teren este foarte importantă și e ceva ce putem să învățăm în fiecare țară. Vad in migratie un potential pentru lupta transnationala…. oamenii se mișcă non stop în căutarea supraviețuirii, în căutarea unui job, de exemplu multe femei sârbe se duc să facă muncă de îngrijire în Germania. Unde trăiesc aceste femei, cum se organizează, cum putem să vedem cum să lucram împreună să ne asigurăm că ele au locuri decente în care să trăiască și să construim un fel de rețea longevivă și structuri care să ajute oamenii.
Zsuzsi Pósfai: Când mă gândesc la această întrebare, chestia principală care îmi vine în minte este EAC. A fost o întrebare centrală – financializarea locuințelor fiind transnațională, atunci ar trebui să putem să luptăm împotriva ei la nivel transnațional. Dar în practică, asta presupune atât de multe provocări… Și eu cred că sunt două niveluri: pe de-o parte ar fi toate luptele locale și să începem ne instruim pe această temă și să le conectăm. Pe de altă parte, ar fi să avem acțiuni comune la un nivel internațional și să ne adresăm unei instituții internaționale, care în cazul acesta să fie a Uniunii Europene.
În cazul luptelor locale și în încercarea de a reformula ce se întâmplă în acest context al financializării, îmi amintesc cum încercam să traduc și să explic acest concept abstract și cum era un proces foarte complicat, dar cred că lucrurile astea au nevoie de timp și să auzi de ele de multe ori și poate în următoarea campanie începi să încadrezi ce se întâmplă la nivel local din perspectiva financializării, începi să incluzi acest punct de vedere, începi să vorbești despre asta într-un fel în care nu se discută în Europa de Vest. Pentru că sunt de părere că asta e munca multor cercetători critici și angajați politic din Europa de Est – să traducă terminologia care are sens în contextul local, pentru că majoritatea literaturii despre financializarea locuinței provine din țări anglo-saxone și primim această critică – de ce zici că ce se întâmplă la tine în țară este financializare? Nu ai companii imobiliare mari, nu ai o corporație mare care să dețină aceste locuințe, despre ce vorbești aici?
Cred că durează până formezi acest discurs și poate o să fie mai ușor să conectezi luptele locale între ele în acest cadru. Și apoi la nivelul unor acțiuni internaționale, cred că e super complicat pentru că necesită multe resurse.Poți identifica actori pe care să îi vizezi, dar în același timp mișcările pentru dreptul la locuire sunt foarte localizate și e greu să treci peste acest aspect. Dar poate putem să învățăm de la mișcările de mediu, pentru că acestea au devenit internaționale într-un fel în care sunt relevante și la nivel local. Nu am nicio idee concretă cum s-ar putea întâmpla asta.
Mișa Dumitriu: Sunt de acord cu Zsuzsi și cu Ana și am observat că a încerca să explici financializarea este destul de dificil și e și mai dificil în acest context unde nu este atât de evidentă. Deci e important să produci cunoaștere locală și să înțelegi aspectele specifice ale pieței imobiliare și poate felul în care această piață imobiliară este conectată cu capitalul transnațional. Pentru mine, locuințele ar trebui să fie scoase în afara logicii pieței și ar trebui să fie mai mult un serviciu social. Din acest motiv cred că este important să avem o cunoaștere foarte specifică și aplicată în fiecare țară, pentru că aici avem o bază culturală foarte dură și unde e greu să faci o distincție între statutul social și ce proprietate deții. Așadar, într-un fel, ideea de a fi proprietar este ceva ce trebuie abordat și teoretic. Totodată, capitalul s-a adaptat și violența sa asupra pieței este mult mai disimulată, prin acte de modernizare și prosperitate. Vreau să spun că propaganda neoliberală vine cu acest tip de discurs – regenerarea urbană, avem orașe degenerate care trebuie readuse la viață… În sensul acesta, aceste acțiuni sunt foarte bine primite de public. În România, pentru moment, sunt puține grupuri care lucrează pe problemele astea și poate pentru început ar fi bine să se dezvolte la nivel local, să crească numărul grupurilor care se ocupă de această problemă.
Andrei Belibou: Unul dintre lucrurile care au funcționat în cazul Berlinului a fost prezența unor corporații-proprietari și spun că a „funcționat” pentru că a reprezentat o unealtă retorică bună și utilă în mobilizarea oamenilor, în sensul că am reușit să vorbim despre financializare, despre capitalul global cu oamenii de pe stradă. Eram acolo, dând flyere și vorbeam despre aceste lucruri pentru că era atât de ușor să arăți cu degetul către acești reprezentanți corporatiști ai capitalului global care vin în Berlin și înrăutățesc lucrurile într-un fel foarte palpabil pentru toată lumea. Deci acesta e unul dintre modurile în care am adresat această problemă în Berlin și consider că situația este foarte diferită și ne-a ușurat munca și în plus am construit pe ani de mobilizare și ani de oameni vorbind despre aceste lucruri și a fost mult mai ușor de înțeles ce fel de forțe sunt în joc, într-un mod mai puțin disimulat. Și referitor la ce a zis Ana mai devreme, o mare parte a chiriașilor din Berlin sunt persoane migrante. Grupul de lucru din care eu și Anisia facem parte este aproape în totalitate format din oameni fără cetățenie germană și mulți dintre noi avem conexiuni în diverse părți ale lumii și totodată mulți oameni au luat legătura cu noi.
***
am decis să traducem termenul de financialization cu financializare, chiar dacă prin derivare ar fi corect gramatical financiarizare. având în vedere că termenul nu există în DEx, am preferat și folosit forma anglicizată.